Pe campul cu florile – versuri

Pe câmpul cu florile – Versuri de Mihai Eminescu

Pe câmpul cu florile
Întins pe-a lui blândețe,
Se scaldă-ntre vifore
Un început de viață,
Un vis uitat de moarte,
O dulce amăgire,
O taină ce străbate
Din floare-n floare vie.

Din sufletul de floare
Să-mpresure bujorii
Cu zâmbetul de soare
Când se aprind fiorii.
Pe câmpul cu florile
Un cântec se ridică,
Ce-n sufletul de taină
Se pierde în ispită.

Suspină cerul serii
Și-și plânge raza stinsă,
Când luna-ncet s-ascunde
După un nor de vise.
Pe câmpul cu florile
Se leagănă o poveste,
Ce-n unda mării plânge,
Și-n stele-adânc s-opreste.

Pe câmpul cu florile
Se-ntinde-n pacea serii,
Întâiul vis de vară,
Cu roua dimineții.
O taină ce se pierde
În noaptea cu lumină,
Un vis ce-n zori răsare
Pe-al cerului senin.

Analiza poeziei „Pe câmpul cu florile”

Poezia „Pe câmpul cu florile” de Mihai Eminescu este o creație lirică ce surprinde frumusețea și efemeritatea naturii, o temă recurentă în opera marelui poet român. Această lucrare poetică, deși simplă în structură, conține o profunzime emoțională și imagistică ce merită o analiză detaliată.

În primul rând, titlul poeziei, „Pe câmpul cu florile”, sugerează o explorare a naturii și a frumuseții sale, un peisaj idilic ce poate simboliza viața însăși. Imaginea câmpului plin de flori, un simbol al purității și al frumuseții efemere, este centrală în această poezie. Eminescu utilizează o descriere vibrantă și plină de viață a naturii, ce trezește în cititor un sentiment de melancolie și reverie.

Tematica naturii este amplificată prin utilizarea motivelor de vis și taină, care sugerează un univers enigmatic și plin de mister. Versurile care încep cu „Un început de viață, Un vis uitat de moarte” pot fi interpretate ca o metaforă a fragilității vieții, a trecerii timpului și a inevitabilității morții. Florile devin aici simboluri ale existenței trecătoare, care, deși sunt de o frumusețe inegalabilă, sunt sortite să dispară la un moment dat.

Eminescu folosește imagini poetice precum „suspină cerul serii” și „când luna-ncet s-ascunde”, care accentuează atmosfera de melancolie și contemplare asupra naturii. Aceste imagini vizuale sunt completate de figuri de stil precum personificarea și metafora, care adaugă un strat suplimentar de emoție și semnificație. Cerul care suspină și luna care se ascunde sunt expresii ale unei naturi care participă activ la povestea umană, creând o legătură între lumea naturală și cea interioară a ființei umane.

Un alt aspect important al poeziei este utilizarea contrastului între lumină și întuneric, între zi și noapte, care sugerează dualitatea vieții. „O taină ce se pierde În noaptea cu lumină” poate fi interpretată ca o referire la căutarea continuă a cunoașterii și a sensului vieții, în ciuda misterelor și necunoscutelor care ne înconjoară. Această dualitate reflectă, de asemenea, îmbinarea dintre vis și realitate, un alt motiv des întâlnit în poezia eminesciană.

În concluzie, „Pe câmpul cu florile” este o poezie care, prin simplitatea sa aparentă, explorează teme profunde ale existenței umane. Prin folosirea naturii ca simbol principal, Eminescu reușește să creeze o operă ce vorbește despre frumusețea trecătoare a vieții și despre misterele care ne înconjoară. Această poezie invită cititorul să contempleze nu numai frumusețea lumii naturale, ci și propriile sale experiențe și emoții, într-o reflecție intimă asupra vieții și a timpului. Prin imagini poetice vibrante și un limbaj evocator, Mihai Eminescu reușește să transmită o emoție profundă și o sensibilitate aparte, transformând „Pe câmpul cu florile” într-o capodoperă a liricii românești.