Blog

The Story of Storytelling

Jurnalismul narativ este un concept proaspăt în România, împrumutat desigur de la americani, pus în practică de cei de la DoR (Decât o Revistă), cu o bună doză de profesionalism şi vitalitate, aşa cum îi şade bine unei echipe tinere şi talentate. Organizând cea de-a doua ediţie a conferinţei „The Power of Storytelling”, aceştia i-au reunit şi în acest an pe nouă povestitori de succes de peste ocean: Jaqui Banaszynski, Alex Tizon, Chris Jones, Mike Sager, Walt Harrington, Starlee Kine, Pat Walters, Evan Ratliff and Travis Fox.

Vineri i-am urmărit cu ochi critici, dar cu sufletul zâmbind pe maeştrii storytellingului Jacqui, Chris şi Mike, aşteptând răspunsuri la foarte multe întrebări privind legitimitatea jurnalismului literar. Trebuie să recunosc că tot scepticismul mi-a fost demolat încă de la prima sesiune de spus povestea creării unei poveşti, ajungând să admir naturaleţea, simplitatea şi pasiunea cu care vorbeau despre acest meşteşug vechi de când lumea. „We have been telling stories since man wrote on the rocks and why wouldn’t we write on the stars?” (Spunem poveşti de când omul scria pe pietre şi atunci de ce nu am scrie pe stele?) a fost mesajul primului „speaker”, Jacqui, o doamnă care practică jurnalismul de peste 30 de ani, care a călătorit pe toate cele şapte continente şi căreia îi place să se prezinte simplu, pe numele mic (ca oricărui american care se respectă) şi pe care veţi avea ocazia să o ascultaţi la Târgu-Mureş, miercuri, în Aula Magna a Universităţii Petru Maior.

Discursul ei a atins exact cele trei probleme pe care mi le puneam înainte de a intra în sala de conferinţă: ce este storytellingul, de ce jurnaliştii aleg metoda literară (care implică desigur subiectivitatea scriitorului) pentru a transpune faptele reale în reportaje şi cum păstrează acel non din nonfiction. Poveştile, spune Jacqui, sunt la fel de esenţiale precum mâncarea şi focul în istoria omenirii, fiind de fapt istoria, memoria, logica şi poezia noastră. Jurnaliştii, crede ea, aleg să vorbească despre relaţiile sociale şi emoţionale, mai degrabă decât despre cifre şi date seci, tocmai pentru că astfel toţi învăţăm să ne pese, „să trecem prin viaţă NEorbi”, să ne cunoaştem, să participăm, să ne amintim şi reamintim cine suntem în lume şi să dăm un sens existenţei. M-a interesat în mod deosebit care sunt limitele creativităţii şi subiectivităţii cu privire la jurnalismul narativ, acest tip de jurnalism care intră în contradicţie într-o oarecare măsură cu regulile jurnalismul tradiţional. Întrebând-o pe Jacqui după conferinţă acest lucru, mi-a răspuns simplu: creativitatea nu are limite, cât despre subiectivitate, cu toţii suntem subiectivi, dar trebuie să păstrăm acurateţea faptelor despre care scriem.

Motivaţiile pentru care scriem au reprezentat însuşi subiectul pus în discuţie de Chris Jones, jurnalistul de la Esquire US care a cucerit sala în mai puţin de 30 de secunde. Cred că partea cu a nu te confrunta cu pacostea de ceas deşteptător dimineaţa a convins pe toată lumea. Oricum, adevăratele motivaţii ar fi, aşa cum am dedus din „povestea” lui Chris: dreptul de a te exprima, bucuria de a participa, forţa a spune adevărul şi curajul de a celebra partea bună din oameni.

Mike Sager, un jurnalist cu o activitate impresionantă (Esquire, Rolling Stone, The Washington Post), ale cărui texte se regăsesc în manualele din şcolile americane, inspirând în acelaşi timp câteva filme hollywoodiene, a vorbit despre suspendarea neîncrederii (suspending disbelief), despre importanţa conştientizării a ceea ce este cu adevărat real şi despre rolul jurnalismului narativ – acela de a lupta împotriva stereotipurilor culturale. A scrie despre dependenţii de heroină nu înseamnă nici pe departe a-i denigra, în viziunea lui Mike, ci se rezumă la a găsi ceva decent de spus despre ei, a le spune povestea. „Find out some decent shit about the person” pare a fi una dintre regulile sale de bază.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost ideea lui Mike, aceea a constelaţiilor de realitate. Fiecare are propria constelaţie. Ce ne leagă? Poveştile. Fiecare poveste, aşa cum spune şi Jacqui, reprezintă scânteia altei poveşti şi astfel povestea unuia devine povestea celor mulţi. Încrucişarea aceasta m-a dus cu gândul la „Castelul destinelor încrucişate”, romanul lui Italo Calvino ce spune povestea poveştilor unor povestitori care nu pot să comunice decât prin intermediul cărţilor de tarot. Fiecare carte are povestea ei, iar prin intermediul aranjării lor, aceştia îşi spun propria poveste, de aici formându-se o constelaţie întreagă de sensuri. Mi-am dat seama atunci cât de greu este să răspunzi la întrebarea „care sunt limitele subiectivităţii atunci când scrii despre un fapt real?”, când absolut toate mărunţişurile exterioare se transformă diferit în interiorul fiecăruia. În definitiv, cât de subiectivi suntem contează prea puţin atunci când reuşim să transmitem cu emoţie adevărul din noi.

Autor: Georgeta Movilă

Sursă articol

3 Răspunsuri la “The Story of Storytelling”

  1. Eva Monica SZEKELY spune:

    Impresionant, Geta draga! Pe mine m-ai convins sa vin miercuri la 9.00. In Aula Magna, sala 200? Nu am descoperit niciunde acest detaliu. Felicitari!

  2. Eva Monica SZEKELY spune:

    De fapt l-am descoperit… chiar acum… Aula UPM!

Lasă un Răspuns

© topDAY 2012